Dizabilitățile psihosociale

21 noiembrie 2014


Sintagma „dizabilități psihosociale” reprezintă varianta corectă din punct de vedere politic prin care se face referire la tulburările de sănătate mintală. Nevoia de a stabili și de a da în folosință o denumire precum aceasta a rezultat în urma identificării unui potențial discriminatoriu pe care îl prezentau alte sintagme, cum ar fi „tulburări mintale”, „tulburări psihice” sau „tulburări de sănătate mintală”.


Persoanele cu dizabilități psihosociale reprezintă un grup deosebit de stigmatizat și discriminat în România. Odată pus diagnosticul, acesta practic le anulează oamenilor dreptul la demnitate și la o viață normală. Realitatea tristă este că majoritatea românilor au cunoștințe extrem de mici despre dizabilitățile psihosociale și tind să judece conform stereotipului care pune eticheta de „nebun” pe persoanele afectate de o astfel de dizabilitate. Astfel apar cazuri în care persoane care, sub un tratament riguros și o supraveghere atentă, ar putea duce o viață normală, se pierd din cauza stigmatizării și a ideii preconcepute că aceste persoane nu au discernământ sau că nu pot lua niciun fel de decizie rațională.


Istoria ne oferă exemple nenumărate de oameni care au avut rezultate profesionale remarcabile și au adus contribuții imense în economie, politică, știință și literatură, deși prezentau diverse dizabilități psihosociale. Din păcate cei mai mulți oameni care se află în această situație sunt ținuți captivi de sistemul de sănătate, de societate și chiar de familii, ajungând chiar ei înșiși să creadă că nu au capacitatea de a lua niciun fel de decizie și că nu vor avea niciodată o viață activă. Este corect ca unui copil cu autism sau unei persoane cu sindrom drepresiv să li se pună eticheta de „nebun” și să fie desconsiderați și marginalizați în orice fel de context?


Din nefericire, multe persoane consideră că e moral ca cei afectați să fie tratați ca niște bolnavi care au nevoie de repaus și nu trebuie deranjați de activitățile de zi cu zi. Astfel apar tutori și reprezentanți care consideră că știu mai bine ce simte pacientul și care îi sunt nevoile, refuzându-i practic dreptul de a participa la propria viață, de a decide pentru sine.


Primul pas către sănătatea mintală îl reprezintă echilibrul, încrederea și respectul din partea celor apropiați. Astfel, societatea devine mai deschisă și poate asigura un mediu incluziv pentru persoanele cu dizabilități psihosociale, un mediu în care aceste persoane pot duce o viață activă, luând singuri deciziile care le influențează viața și fiind reprezentați doar atunci când este nevoie.